Profesiune de credință: Horia Bernea

Colecția de înregistrări Ethnophonie are un caracter militant. Ea se opune, cu o fermitate neostentativă, muzicilor folclorice propagate și subvenționate în continuare de autoritățile culturale din România. Sau – din altă perspectivă – ea încearcă să deprindă publicul românesc cu alternativa genuină a unor muzici care îi sunt de obicei prezentate în versiunile lor amenajate și „stilizate” (i. e. deformate) în scopuri propagandistice. Crezul realizatorilor Ethnophonie a fost formulat, în termeni clari și tăioși, de Horia Bernea, fondator al Muzeului Țăranului și directorul său în perioada 1990-2000, într-un articol publicat, cu puțină vreme înainte de moartea sa prematură, în revista 22. Vă invităm să recitiți acest articol, pentru că el ne oglindește opiniile.

Scrisoare deschisă către Dl Președinte al Televiziunii Naționale, Dl Cristian Hagi Culea

Ca artist, sunt un cunoscător și pasionat iubitor al muzicii țărănești românești. Ca intelectual, știu că o televiziune națională are obligația de a produce emisiuni cu o semnificativă componentă educativă. (Există de câteva decenii o întreagă literatură occidentală consacrată acestei obligații care revine tuturor televiziunilor publice din lume.)

Ca director al Muzeului Țăranului și ca președinte al Fundației Alexandru Tzigara Samurcaș, am datoria să mă preocup de imaginea mediatică a muzicii populare românești – îndeosebi de cea promovată de postul național de televiziune – și să formulez cu claritate opinii în legătură cu ea.

Nu m-am pripit să-mi exprim părerile. Am acordat răgaz și credit celor care au datoria să schimbe imaginea muzicii populare și au avut puterea să o facă. Am așteptat ca necontenitele prefaceri din televiziunea națională să dea, în fine, primele roade.

După 10 ani – timp în care am urmărit cu atenție producțiile postului național, încercând să le descifrez motivațiile și mobilurile – mă socot îndreptățit să constat că:

Prin emisiunile sale de folclor, televiziunea română se arată încă, după 1989, în întregime tributară ideologiei național-comuniste și criteriilor estetice care decurg din ea.

Aceste emisiuni sunt false în raport cu cultura muzicală țărănească pe care pretind a o prezenta, nule sub raport educativ și lamentabile sub raport artistic.

Prin producerea și difuzarea lor, televiziunea continuă să disemineze, în mod păgubitor pentru cultura românească, un model de mediatizare a muzicii întemeiat pe o profundă neînțelegere a acesteia și pe gusturi pervertite până la patologic.

Încercările de înnoire a reprezentării folclorului pe care le-am semnalat în ultimii ani au fost, în unele cazuri, simple cosmetizări fără noimă; în alte cazuri, ele au încercat re-mobilizarea folclorului în scopuri naționaliste agresive; în sfârșit, în toate cazurile, ele au condus la rezultate estetice mai mult sau mai puțin deplorabile. Marii absenți din toate peisajele audio-vizuale de pe micul ecran au fost pulsația reală a vieții tradiționale și firescul exprimării sale.

Nimic nu arată că producătorii ar imagina alternative civilizate, verosimile și viabile artistic la clișeele consacrate prin emisiunile de folclor din perioada dictaturii.

Dimpotrivă, totul indică faptul că majoritatea producătorilor au interesul să mențină și să fortifice unicul model existent, din diferite motive (unele contingente cu confortul și bunăstarea lor personală), dintre care cel mai important este incapacitatea lor de a se desprinde de viziunea național-comunistă și totalitară pe care și-au însușit-o odată cu meseria, pe care au internalizat-o și în care au ajuns să creadă cu fermă și sinceră convingere.

Înainte de a justifica aceste afirmații, voi descrie mai jos:
A) emisiunile realizate în perioada comunistă;
B) tentativele de înnoire a acestora întreprinse imediat după 1989;
C) emisiunile care se realizează în prezent (anul 2000).

A)
Emisiunile din categoria A pornesc de la un imperativ ideologic implicit: folclorul trebuie anexat puterii și transformat – prin amenajări și re-semantizări atent controlate – în instrument al îndoctrinării comuniste. Reprezentările folclorului promovate prin emisiunile de televiziune vor fi elaborate dependent de acest imperativ și vor trece drept „autentice”. Produsele genuine ale culturii muzicale populare care nu le seamănă vor fi socotite „poluate”. Pentru a putea fi folosite, acestea din urmă vor fi „purificate” și „îndreptate”, în conformitate cu normele estetice (securisto-comuniste) ale realizatorilor TV. Concret: într-o filmare în sat, țăranii care dansează în haine obișnuite, lăutarii țigani, bărbații care cântă la fluier pe marginea șanțului, feciorii care cântă la cârciumă, babele știrbe, casele construite în ultimii 20-30 de ani, gâștele care se plimbă pe uliță etc. sunt excluși de la filmare pentru că nu sunt „autentici”, „pur românești”, „frumoși” și/sau „decenți”.

În realitate, reprezentările folclorului din emisiunile de tip A sunt mincinoase:

interpreții sunt falși țărani – țăranii adevărați fiind considerați prea neciopliți pentru a fi aduși la vedere. (Tipul uman preferat de realizatori este acela de „securist grăsuț și jovial”);
muzica e fals țărănească, „îndreptată” fiind (adică deformată) prin aranjamentele unor orchestre populare „grandioase” (după cum grandioasă este și puterea populară) și dirijate (după cum partidul dirijează societatea în ansamblu) etc. (Există o întreagă literatură referitoare la rosturile mistificărilor în plan muzical care s-au practicat și se practică încă în țări cu regimuri politice totalitare și naționaliste);
„vorbele” cântecelor sunt false: ele nu sunt tocmai cele create de popor, ci cele alese după criteriul corectitudinii politice, iar uneori corectate din această perspectivă;
spațiul în care se desfășoară evenimentele filmate este fals în raport cu realitatea țărănească de referință: muzicienii, în costume țipătoare de „gală”, se prefac a cânta prin poiene, boscheți și alte locuri bizare (reale sau butaforice), la distanțe neverosimile față de acompaniatorii lor; sau cântă de-a binelea pe scene decorate cu pomi din carton, furci supradimensionate patologic, etc. Spațiul este însă „fals” – sau mai degrabă profund discordant – și în raport cu exigențele scenei;
atitudinile protagoniștilor sunt false: ei se prefac că interpretează o muzică pe care o vor cânta, de fapt, în play-back. (Or este știut că, în cazul muzicilor orale și improvizate așa cum este muzica țărănească, play-backul este o procedură de lucru distrugătoare artistic.);
satul, în cazurile rare în care apare, nu este satul real (oricum în bună măsură distrus prin colectivizare), ci cel pe care îl visează activiștii de partid: fanatic păstrător al tradițiilor bi-milenare (adică arhaizant-protocronist) și totodată modern (populat de doamne-țoape fardate și coafate), cu case tradiționale sau dimpotrivă foarte noi dar întotdeauna hiper-prospere și hiper-îngrijite; cu țărani care merg la muncă în straie de duminică; cu petreceri simulate în jurul unor mese încărcate cu ștergare, ulcioare, blide goale și alte însemne naționale grosolane; într-un cuvânt, un sat în care „duhul locului“ e înlocuit cu elanul simulat al unei adunături umane troglodite.

Producțiile folclorice excelând prin minciună, prost gust și supunere totală față de comandamentele ideologice și estetice ale partidului comunist au fost semnate, la televiziune, de Dna Marioara Murărescu și de câțiva dintre colegii ei cu o viziune similară asupra satului. După cum era și firesc, producțiile în chestiune s-au bucurau de aprecierea Elenei Ceaușescu, Suzanei Gâdea și a celorlalți demnitari comuniști – fapt care nu face decât să le confirme „corectitudinea“ politică.

Producțiile televiziunii au creat și diseminat un model unic de prezentare a muzicii țărănești (într-o țară totalitară, modelul nu putea fi decât unul), care a fost temeinic implantat în conștiința publicului larg. Acest public s-a atașat sincer de „folclorul” de televiziune (de radio, de „Cântarea României” etc.), fără să bage de seamă că, prin acest gest, el cedează în fața îndoctrinării comuniste.

B)
Imediat după decembrie 1989, „folclorul” a dispărut de pe post. (Sistarea temporară a difuzării sale a fost solicitată, după știința mea, de acei telespectatori care realizaseră calitatea sa de instrument propagandistic al vechii puteri.)

S-au încercat apoi diferite formule de emisiuni. Le semnalez aici pe cele mai recurente:

transmisiile de concerte folclorice în care vedetele cântau vechi piese patriotice ardelenești, iar publicul spectator era incitat să reacționeze cu entuziasm vehement la versuri ca: „Noi suntem Români / Noi suntem stăpâni…” Aceste spectacole subliniau simbolic naționalismul regimului anterior – singura calitate pe care securiștii mai puteau miza pentru a-și recăpăta puterea ocultă;
talk-show-urile, în care bătrâne vedete de la Ciocârlia, Rapsodia și alte ansambluri reputate pentru grotescul mistificărilor lor le vorbeau telespectatorilor despre autenticitatea folclorului, despre frumusețea și unicitatea tradițiilor românești, despre dragostea lor nețărmurită față de țară, etc. etc. Aceste talk-show-uri se încadrau perfect în același demers de recuperare a sentimentelor patriotice în beneficiul securiștilor.

Apoi s-au reluat, cu frecvență progresiv crescătoare, emisiunile de folclor concepute după modelul celor din anii comunismului (categoria A). Cu deosebirea – socotită pesemne fundamentală – că producătorii eliminaseră piesele explicit apologetice; și cu deosebirea că ei se simțeau liberi să caricaturizeze cultura țărănească până la grotesc.

C)
Analizată la nivelul anului 2000, producția de folclor de pe postul național de televiziune urmează două direcții principale, pe care le numesc aici „puristă” și respectiv „festivistă”. (Precizez însă că direcțiile sunt greu disociabile și că, în fapt, emisiunile concrete le exprimă pe amândouă, în proporții felurite.)

Categoria 1 este predominant festivistă, cu conotații patriotarde mai mult sau mai puțin discrete.

În ipostazele lor hilare – semnate de aproape toți producătorii de folclor din televiziune, în frunte cu aceeași Doamnă Marioara Murărescu – emisiunile arată aproximativ astfel:

Printre minunatele case de secol XVIII ale Muzeului Satului, o vedetă îmbrăcată într-un port de nuntă (sic) de la sfârșitul secolului XIX, agrementat cu pantofi cu toc, ruj, perucă, ghiul etc. (sec. XX) se plimbă printre pomi/boscheți/tufe. Orchestra e fie pe prispă, fie pe pajiște, fie pe o alee de beton, dar în orice caz la o distanță neverosimilă față de solist. Fizionomia și atitudinile protagoniștilor nu rimează cu hainele, hainele nu rimează cu melodiile, melodiile nu rimează cu orchestra dirijată de un ilic cu pantaloni evazați, ilicul nu rimează cu pantofii și – cel mai grav! – produsul sonor nu rimează cu muzica țăranilor români din nici un secol. Artiștii mimează, muzica e pe bandă. Melodiile, uneori adevărate, sunt acompaniamente simetric, „savant”, ordonat și previzibil. Falsul este perfect.

Categoria 2. Direcția predominant puristă

Categoria 2 seamănă cu categoria 1, cu deosebirea că e mai discretă și că acordă mare atenție compatibilității detaliilor stilistice. Artificialitatea și aspectul de carte poștală „de partid și de stat” al emisiunilor pe care le include le distruge însă credibilitatea și le periclitează sever valoarea artistică globală.

Direcția B produce reconstituirile sau – cum spun etnomuzicologii contemporani –, „reinventările folclorului” în forme pretins „autentice”. Reconstituirile au fost și mai sunt încă practicate în țările ex-comuniste (Ucraina, Rusia, Bulgaria, Slovacia, Ungaria, Polonia, etc.) Trebuie să admitem chiar că, în aceste țări, ele sunt deseori executate cu mai multă acuratețe decât în România. Realizatorii lor, mândri de calitatea emisiunilor pe care le elaborează – care este într-adevăr relativ superioară producțiilor festiviste din categoria 1 –, sunt surprinși de faptul că specialiștii sau realizatorii de spectacole/emisiuni/filme serioase din occident le tratează cu dispreț, considerându-le „invenții naționalist-comuniste”.

Categoria 2 este întruchipată în principal de emisiunile semnate de Elise Stan.

Categoria 3

Descriere:

Scena, decorată în fundal cu un ornament de origine țărănească (reprodus la scara 1:100 000 în culori care perforează până și ochii cei mai insensibili) și încă câteva elemente de bizare (de ex. aceeași furcă uriașă care exprimă perfect gigantomania comunisto-ceaușistă). Ilice cu găitane, pantaloni evazați, cămăși cu cusături de proveniență suspectă, vedete cu peruci și rimel etc. În preambulul emisiunii, Dna Murărescu pronunță câteva fraze simțite, în care abundă sintagme precum: „vatra străbună”, „sufletul românesc”, „plaiul românesc”, „obârșia neamului”, „străvechile meleaguri”, „datinile strămoșești”, „vatra folclorică”, „folclorul autentic” – sintagme pe care le compromite cu acest prilej. Folosirea acestora are însă un scop foarte precis: pe de o parte fortifică deprinderile de receptare și evaluare ale folclorului constituite în perioada comunistă; pe de altă parte îi convinge pe telespectatori de adâncimea patriotismului emisiunii în general și al Dnei Murărescu în particular.

După secvența inițială, emisiunile din categoria C pot urma două cursuri:

Acela de spectacol folcloric obișnuit, în formele grotești ale categoriei 1 (în care Dna Murărescu rămâne inegalabilă);
Acela de spectacol-concurs, în care competitorii se întrec în cântece și cunoștințe teoretice despre folclor. Concursul este cu desăvârșire absurd: oamenii unei culturi orale sunt puși în situația de a-și proba destoinicia în termenii unei culturi savante. Țăranii adevărați, cei care cântă cel mai bine, ar avea toate șansele să piardă. Din fericire, concurenții nu sunt țărani, ci doar se prefac a fi, așa încât ei dau așteptatele răspunsuri la întrebările tembele și irelevante care li se pun. Emisiunile din categoria 3.b. (spectacol-concurs) prelungesc mai vechile emisiuni „Floarea din Grădină” – acestea din urmă având cel puțin scuza de a fi fost elaborate în perioada comunistă.

Toate încropelile aiuritoare descrise mai sus poartă în continuare numele de „folclor autentic”. Dna Murărescu și imitatorii săi își fac pesemne socoteala că nimeni n-ar îndrăzni să le conteste „autenticitatea”, de vreme ce casele-decor sunt de la muzeu, costumele sunt din lada bunicii etc., iar muzica garantată de Dna Murărescu și de toți cei pe care Domnia Sa îi cultivă pentru a-i invoca, la nevoie, în sprijin.

Problema nu este însă Dna Murărescu și imitatorii săi, ci Televiziunea Națională care îi acordă girul. Căci în cele din urmă Televiziunea, și nu Dna Murărescu, este cea care acceptă să slujească național-comunismul prin mijlocirea simbolică – pentru unii greu reperabilă – al unui artefact țopesc; și tot Televiziunea este responsabilă de opțiunea ideologică și estetică a Dnei Murărescu.

Urmând calea succesului clădit pe jalnice și înfumurate contrafaceri, televiziunea (cu sprijinul Dnei Murărescu și al imitatorilor ei):

măsluiește realitatea culturii muzicale sătești și, profitând de prestigiul și credibilitatea sa, pervertește gusturile publicului (inclusiv ale țăranilor);
le oferă oamenilor simpli cu o imagine bolnavă a identității și continuității lor ca neam;
discreditează cultura populară în fața acelor intelectuali care fac greșeala să o identifice cu emisiunile de folclor ale televiziunii naționale;
le demonstrează occidentalilor – mult mai abilitați în descifrarea sensurilor simbolice ale actelor culturale decât românii – că televiziunea națională nu vrea sau nu poate să se despartă de trecutul său național-comunist;
în încercarea de a „cârpi” imaginea poporului român, ea cultivă de fapt vechea și păgubitoarea imagine care îl prezintă în ipostaza de gloată îndoctrinată ce se complace în mârlănie, minciună și triumfalism;
taxează drept „dezavantajoase” pentru imaginea României orice tentative de a oglindi realitatea vieții muzicale a satului contemporan, așa cum e ea.

Admit că punerea în scenă/spectacol/emisiune/film a culturii populare nu e simplă.

Admit că modalitatea cea mai normală de abordare a sa prin emisiuni – filmarea în direct a situațiilor în care muzica este în mod normal produsă – este costisitoare, obligă la efort fizic și riscă (cel puțin la început) să eșueze.

Admit că un viraj în atitudinea față de folclor ar fi receptat de publicul televiziunii naționale ca un șoc.

Admit că, la început, oamenilor simpli le-ar fi greu să accepte lucruri simple, directe, firești și ziditoare, după ce au fost deprinși cu falsul, surogatul, cultul „omului-masă” și al țoapei.

Dar cred cu tărie că, depășind șocul, publicul ar fi în scurt timp capabil să aprecieze o muzică în care se va recunoaște și cu care se va putea identifica cu adevărat.

Dacă televiziunea nu ia în considerație modelul alternativ de tratare a muzicii tradiționale pe care îl furnizează Muzeul Țăranului, ea ar putea să caute modele noi pe canalele Discovery, Travel, Muzik, National Geographic – care transmit frecvent și muzici tradiționale. În emisiunile de pe aceste posturi, producătorii români ar putea vedea și auzi: senegalezi „normali”, în haine pe jumătate europene, cântând în curtea lor săracă dar fermecătoare și în deplină consonanță cu muzica; acolo ar putea vedea afro-americani în cârciumi de categorie îndoielnică, producând cele mai vii și mai sensibile bluesuri etc.

Producătorii de la BBC, Discovery, France 2, Les Films du Villages etc. etc. vin în România mai des decât s-ar putea crede, pentru a face filme și emisiuni cu muzicienii din Clejani, din Mârșa, din Dobrotești, din Pârâu de Pripor sau din Zece Prăjini. Ceea ce înseamnă că producțiile similare ale televiziunii române le fac o proastă impresie (după știința mea, toți realizatorii ocolesc cu grijă RTV); dar că, în principiu, emisiunile și filmele despre muzica tradițională din România interesează publicul occidental. Adaug – spre a-i liniști pe cei care se îndoiesc de calitățile emisiunilor și filmelor în discuție și de bunele intenții care îi animă pe realizatorii lor – că majoritatea celor pe care le-am vizionat sunt bune sub raport artistic și avantajoase pentru imaginea țării, pentru că percep și pun în valoare vibrația poetică a unei realității culturale nemistificate și pentru că includ muzici de o captivantă frumusețe.

Dar dacă cumva unele din aceste filme și emisiuni nu sunt, sau nu par a fi, destul de reverențioase la adresa românilor, televiziunea ar trebui să poată oferi în replică filme oneste, elaborate cu profesionalism, în tonul sincerității și al adevărului. Dar cu folclorismele triumfaliste pe care le cultivă acum nu are absolut nici o șansă să dea vreo replică; cu ele, n-are nici o șansă să iasă din perimetrul Ruse–Soci–Chișinău–Bratislava și să pătrundă în Europa; cu ele, în fine, nu are nici o șansă să-i convingă și să-i cucerească pe acei români (de orice extracție socială) care, prin miracol sau prin tărie de caracter, s-au salvat de la pervertire.

Horia Bernea, director al Muzeului Țăranului Roman
Aprilie 2000