CASETA CU MELODII
Imagine cu interpreți ai CD-ului

Colecţie de înregistrări

Ethnophonie – colecţie de înregistrări

Ethnophonie este o colecție de înregistrări de muzică tradițională inițiată în 1992, în cadrul Muzeului Țăranului Român, de Horia Bernea și Speranța Rădulescu. În perioada 1994-1996 Ethnophonie a fost preluată, din rațiuni economice, de editura privată Etno Pro. În 1997 ea a intrat într-o hibernare riscantă. Colecția a revenit însă în lucru în 2000, sub cupola Fundaţiei Alexandru Tzigara Samurcaș de pe lângă Muzeul Țăranului. Tot atunci ea a început să-și transfere producția de pe casete pe CD-uri – devenite între timp populare în România.

Obiective iniţiale şi obiective conturate pe parcurs

La început Ethnophonie a fost gândită de realizatorii săi ca o antologie de muzici româneşti comparabilă cu cea realizată în anii ’30-’40 de savantul Constantin Brăiloiu, pe discuri turaţia 78. Ethnophonie avea un caracter polemic implicit, de vreme ce constituia o alternativă genuină în raport cu muzica folclorică difuzată asiduu în România comunistă şi post-comunistă.

Pe măsură ce populaţia României asimila idei până atunci inacceptabile şi pe măsură ce nivelul tehnologic al ţării se apropia de cel occidental, realizatorii colecţiei îşi diversificau obiectivele. În atenţia lor au intrat muzicile grupurilor etnice minoritare (maghiari, evrei, ucraineni, romi, aromâni), dar şi modernizarea tehnologică a colecţiei. După ce au redus gradat producţia de casete şi au sporit-o pe cea de CD-uri, realizatorii se întreabă dacă să facă pasul către streaming.

Astăzi, Ethnophonie îşi menţine rolul de alternativă genuină în raport cu muzica folclorică oficială, dar îşi asumă şi o funcţie nouă: aceea de alternativă faţă de muzicile globalizante (de metisaj/de fuziune, world music) care câştigă tot mai mult teren pretutindeni în lume, inclusiv în România. Credinţa realizatorilor este aceea că, într-un univers în plină mondializare, adepţii înnoirilor nu trebuie să înăbuşe glasul acelora care, din raţiuni diverse (nu neapărat „incorecte politic”), înţeleg să-şi conserve identitatea regională, etnică, profesională etc. şi să şi-o etaleze emblematic, inclusiv prin muzică. O colaborare cu OSI Wien – care ţinteşte publicarea unor înregistrări rarisime realizate într-un grup etnic pe cale de dispariţie din Balcani: aromânii – le-a reamintit realizatorilor misiunea lor de cercetători, depozitari şi transmiţători ai unor valori în extincţie ale culturii orale din aria sud-estică a Europei.

Discurile din colecţia Ethnophonie sunt însoţite de broşuri bilingve (engleză şi franceză sau română şi engleză) sau multilingve (engleză, franceză, română, greacă, albaneză, aromână) incluzând informaţii, comentarii etnologice şi fotografii publicate în condiţii grafice fără cusur.

Producţiile Ethnophonie sunt de nivel calitativ occidental – fapt apreciat în străinătate şi răsplătit prin cronici şi distincţii. Dar mica editură care le dă viaţă este în permanentă căutare de fonduri. Cu toată munca benevolă a realizatorilor săi, ea reuşeşte cu dificultate să se autofinanţeze fără a coborî ştacheta calităţii şi fără a renunţa la practicarea unor preţuri de vânzare accesibile românilor.